Deplasările domiciliu-client sunt considerate timp de lucru

Conform unei decizii a Curţii Europene de Justiţie (CEJ), deplasările pe care lucrătorii care nu au un loc de muncă fix sau obișnuit le efectuează de la domiciliu la primul sau la ultimul client al zilei constituie timp de lucru.
deplasarile-domiciliu-client-trebuie-considerate-timp-de-lucru-floteauto

O directivă a Uniunii Europene – 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru – defineşte timpul de lucru ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale. Orice perioadă care nu este timp de lucru este considerată perioadă de repaus.

Cazul de la care a pornit totul

Societăţile Tyco Integrated Security şi Tyco Integrated Fire & Security Corporation Servicios (denumite în continuare „Tyco”) desfăşoară, în majoritatea provinciilor spaniole, o activitate de instalare şi de întreţinere a sistemelor de securitate antifurt. În cursul anului 2011, Tyco şi-a închis sediile regionale şi a repartizat toţi angajaţii la sediul central din Madrid (Spania).

Tehnicienii angajaţi de Tyco instalează şi menţin în stare de funcţionare dispozitivele de securitate din locuinţe şi din spaţii industriale şi comerciale situate în aria teritorială în care sunt repartizaţi, astfel încât nu au un loc de muncă fix. Această arie teritorială cuprinde o provincie întreagă sau o parte a unei provincii, iar uneori chiar mai multe provincii. Fiecare dintre aceşti lucrători dispune de un vehicul de serviciu, cu ajutorul căruia se deplasează în fiecare zi de la domiciliu la diferitele locuri de muncă, întorcându-se acasă la sfârşitul zilei. Distanţa dintre domiciliul lucrătorilor şi locurile în care trebuie să efectueze o intervenţie poate varia considerabil, iar uneori poate să depăşească 100 de kilometri şi să dureze până la 3 ore. Pentru a-şi exercita funcţiile, lucrătorii dispun fiecare de un telefon mobil care le permite să comunice la distanţă cu sediul central din Madrid. Înaintea începerii zilei de lucru, lucrătorii primesc o foaie de parcurs care cuprinde diferitele locuri pe care vor trebui să le viziteze în interiorul ariei lor teritoriale, precum şi orarul întâlnirilor cu clienţii.

CITEȘTE ȘI: Externalizare sau internalizare în administrarea flotei?

Tyco nu ia în calcul timpul de deplasare „domiciliu-client” (şi anume deplasările cotidiene de la domiciliul lucrătorilor la locurile în care se află primul şi, respectiv, ultimul client desemnaţi de Tyco) ca făcând parte din timpul de lucru, ci ca timp de repaus. Tyco calculează durata zilnică de lucru prin contabilizarea timpului care se scurge de la ora de sosire a acestor angajaţi la locul la care se află primul client şi ora la care angajaţii părăsesc locul în care se află ultimul client; se ia în considerare, aşadar, numai durata intervenţiilor pe teren şi cea a deplasărilor intermediare pentru a se duce de la un client la altul. Înainte de închiderea sediilor regionale, Tyco lua totuşi în calcul timpul de lucru zilnic al acestor angajaţi începând de la ora sosirii lor la sediu (la care angajaţii intrau în posesia vehiculului pus la dispoziţia lor, a listei cu clienţii pe care urmau să îi viziteze şi a foii de parcurs) şi până la ora întoarcerii lor la sediu (la care angajaţii predau vehiculul).

Sesizată cu această cauză, Audiencia Nacional (Curtea Naţională din Spania) a solicitat să se stabilească dacă timpul pe care lucrătorii îl consacră pentru a se deplasa la începutul şi la sfârşitul zilei trebuie considerat timp de lucru în sensul Directivei 88/2003.

Motivaţia Curţii

Prin hotărârea sa din septembrie 2015, Curtea de Justiţie a declarat că atunci când, lucrătorii nu au un loc de muncă fix sau obişnuit, timpul de deplasare pe care aceştia îl consacră deplasărilor zilnice de la domiciliu la locurile în care se află primul şi, respectiv, ultimul client desemnaţi de angajatorul lor constituie „timp de lucru” în sensul Directivei 88/2003.

Curtea consideră că salariaţii care se găsesc într-o astfel de situaţie îşi exercită activitatea
sau funcţiile pe întreaga durată a acestor deplasări. Deplasările lucrătorilor la clienţii desemnaţi de angajatorul lor reprezintă instrumentul necesar pentru executarea de către aceştia a prestaţiilor tehnice la locul la care se află aceştia. În caz contrar, Tyco ar fi în măsură să susţină că numai timpul petrecut în exercitarea activităţii de instalare şi de menţinere a sistemelor de securitate se încadrează în noţiunea de timp de lucru, ceea ce ar avea ca efect să denatureze această noţiune şi să compromită obiectivul protecţiei securităţii şi sănătăţii lucrătorilor. Faptul că deplasările angajaţilor la sau de la clienţi, la începutul şi la sfârşitul zilei, erau considerate de Tyco drept timp de lucru înainte de desfiinţarea sediilor regionale arată, de altfel, că sarcina constând în conducerea unui vehicul de la un sediu regional la primul client şi de la ultimul client la acest sediu regional făcea parte, anterior, din funcţiile şi din activitatea acestor lucrători. Or, natura acestor deplasări nu s-a schimbat ulterior desfiinţării sediilor regionale. Numai punctul de plecare al deplasărilor menţionate a fost modificat.

Curtea apreciază că lucrătorii sunt la dispoziţia angajatorului în timpul acestor deplasări. Astfel, în cursul acestor deplasări, salariaţii se conformează instrucţiunilor angajatorului, acesta având posibilitatea să schimbe ordinea clienţilor sau să anuleze ori să adauge o întâlnire. Pe durata necesară deplasării – care de cele mai multe ori nu poate fi redusă -, lucrătorii nu pot, aşadar, să dispună în mod liber de timpul lor şi nu se pot consacra propriilor interese.

Curtea consideră de asemenea că salariaţii se află la locul de muncă în cursul acestor deplasări. Dacă un lucrător care nu mai are un loc de muncă fix îşi exercită funcţiile în cursul deplasării pe care o efectuează la sau de la un client, acest lucrător trebuie, de asemenea, să fie considerat ca aflându-se la locul de muncă pe durata traseului. Astfel, din moment ce deplasările sunt indisolubil legate de calitatea de angajat care nu are un loc de muncă fix sau obişnuit, locul de muncă al unor asemenea salariaţi nu poate fi redus la locurile de intervenţie fizică a acestora la clienţii angajatorului Împrejurarea că aceşti lucrători îşi încep şi termină traseele la domiciliu decurge în mod direct din decizia angajatorului de a desfiinţa sediile regionale, iar nu din voinţa acestor lucrători. A-i constrânge să îşi asume alegerea angajatorului ar fi contrar obiectivului protecţiei securităţii şi a sănătăţii lucrătorilor urmărit de directivă, obiectiv în care se înscrie necesitatea de a garanta lucrătorilor o perioadă minimă de repaus.

 

CITEȘTE ȘI:

Lipsa centurii de siguranţă, amendată cu 290 – 435 de lei

Cum transformă IoT domeniul transporturilor

 

 

 

Adaugati comentariu