Curtea de Justitie a Uniunii Europene a declarat ca statele membre trebuie sa oblige angajatorii sa instituie un sistem care sa permita masurarea duratei timpului de lucru zilnic.
Sindicatul spaniol Federación de Servicios Comisiones Obreras (CCOO) a sesizat Audiencia Nacional (Curtea Nationala, Spania) pentru a obtine o hotarare de constatare a obligatiei Deutsche Bank SAE de a institui un sistem de inregistrare a timpului de lucru zilnic efectuat de membrii personalului sau. Sindicatul considera ca acest sistem ar permite verificarea respectarii programelor de lucru prevazute si a obligatiei, prevazute de legislatia nationala, de a transmite reprezentantilor sindicali informatiile referitoare la orele suplimentare efectuate lunar.
In opinia sindicatului spaniol, obligatia de a institui un astfel de sistem de inregistrare decurge nu numai din legislatia nationala, ci si din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumita in continuare „carta”) si din Directiva privind timpul de lucrul .
Deutsche Bank sustine ca din jurisprudenta Tribunal Supremo (Curtea Suprema, Spania) decurge ca dreptul spaniol nu prevede o asemenea obligatie cu aplicabilitate generala. Astfel, din aceasta jurisprudenta ar reiesi ca legea spaniola impune numai, exceptand cazul in care se convine altfel, tinerea unui registru al orelor suplimentare efectuate de lucratori, precum si comunicarea, la finele fiecarei luni, lucratorilor si reprezentantilor lor, a numarului de ore suplimentare astfel efectuate.
Audiencia Nacional a exprimat indoieli cu privire la conformitatea cu dreptul Uniunii a interpretarii efectuate de Tribunal Supremo a legii spaniole si a adresat intrebari in acest sens Curtii de Justitie.
Potrivit informatiei pe care aceasta a furnizat-o Curtii, 53,7 % din orele suplimentare efectuate in Spania nu sunt inregistrate. Pe de alta parte, Ministerul Muncii si Securitatii Sociale spaniol considera ca este necesar, pentru a stabili daca au fost efectuate ore suplimentare, sa se cunoasca cu exactitate numarul de ore de lucru normale efectuate. Audiencia Nacional subliniaza ca interpretarea dreptului spaniol de catre Tribunal Supremo ii priveaza, in practica, pe de o parte, pe lucratori de un mijloc de proba esential pentru a demonstra ca timpul lor de lucru a depasit duratele maxime de lucru si, pe de alta parte, pe reprezentantii acestora de mijloacele necesare pentru a verifica respectarea normelor aplicabile in materie. Prin urmare, dreptul spaniol nu ar fi in masura sa garanteze respectarea efectiva a obligatiilor prevazute de Directiva privind timpul de lucru si de Directiva privind securitatea si sanatatea lucratorilor la locul de munca.
Prin hotararea pronuntata, Curtea de Justitie a Uniunii Europene declara ca aceste directive, interpretate in lumina cartei, se opun unei reglementari care, potrivit interpretarii acesteia de catre jurisprudenta nationala, nu impune angajatorilor obligatia de a institui un sistem care sa permita masurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrator.
Curtea subliniaza mai intai importanta dreptului fundamental al fiecarui lucrator la o limitare a duratei maxime de lucru si la perioade de repaus zilnic si saptamanal, care este consacrat in carta si al carui continut este precizat de Directiva privind timpul de lucru. Statele membre sunt tinute sa asigure lucratorilor beneficiul efectiv al drepturilor care le-au fost conferite, fara ca modalitatile concrete alese pentru asigurarea aplicarii directivei sa poata goli aceste drepturi de esenta lor.
Curtea aminteste in aceasta privinta ca lucratorul trebuie considerat parte vulnerabila in cadrul raportului de munca, astfel incat este necesar sa se previna ca angajatorul sa ii impuna o restrictie a drepturilor sale.
Curtea constata ca, in lipsa unui sistem care sa permita masurarea duratei timpului de lucru zilnic al fiecarui lucrator, nu se poate stabili in mod obiectiv si fiabil nici numarul de ore de lucru efectuate, precum si repartitia lor in timp, nici numarul de ore suplimentare, ceea ce face excesiv de dificil, daca nu imposibil in practica, pentru lucratori sa asigure respectarea drepturilor lor.
Astfel, stabilirea obiectiva si fiabila a numarului de ore de lucru zilnic si saptamanal este esentiala pentru a determina daca durata maxima saptamanala de lucru care include orele suplimentare, precum si perioadele minime de repaus zilnic si saptamanal au fost respectate. Curtea apreciaza asadar ca o reglementare nationala care nu prevede obligatia de a recurge la un instrument care sa permita aceasta stabilire nu garanteaza efectul util al drepturilor conferite de carta si de Directiva privind timpul de lucru, intrucat priveaza atat angajatorii, cat si lucratorii de posibilitatea de a verifica daca aceste drepturi sunt respectate.
O asemenea reglementare ar putea astfel compromite obiectivul directivei care consta in asigurarea imbunatatirii protectiei securitatii si sanatatii lucratorilor si aceasta indiferent de durata maxima saptamanala de lucru retinuta de dreptul national.
In schimb, un sistem de inregistrare a timpului de lucru ofera lucratorilor un mijloc deosebit de eficient de a accede lesne la date obiective si fiabile privind durata efectiva a muncii efectuate, ceea ce faciliteaza atat dovedirea de catre respectivii lucratori a unei incalcari a drepturilor lor, cat si controlul de catre autoritatile si instantele nationale competente a respectarii efective a acestor drepturi.
In consecinta, in vederea asigurarii efectului util al drepturilor conferite de Directiva privind timpul de lucru si de carta, statele membre trebuie sa impuna angajatorilor obligatia de a institui un sistem obiectiv, fiabil si accesibil care sa permita masurarea duratei timpului de lucru zilnic efectuat de fiecare lucrator.
Potrivit Curctii de Justiţie a Uniunii Europene, revine statelor membre sarcina sa defineasca modalitatile concrete de punere in aplicare a unui astfel de sistem, in particular forma pe care acesta trebuie sa o aiba, tinand seama eventual de particularitatile proprii fiecarui sector de activitate in cauza sau de specificitati, in special de marimea anumitor intreprinderi.
MENTIUNE: Trimiterea preliminara permite instantelor din statele membre ca, in cadrul unui litigiu cu care sunt sesizate, sa adreseze Curtii intrebari cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea unui act al Uniunii. Curtea nu solutioneaza litigiul national. Este de competenta instantei nationale sa solutioneze cauza conform deciziei Curtii. Aceasta decizie este obligatorie, in egala masura, pentru celelalte instante nationale care sunt sesizate cu o problema similara.
CITEŞTE ŞI:
Initiativa pentru inasprirea obtinerii permisului auto
Romanii au libertate deplina de a circula in Elvetia. Cat costa taxa de drum
Comentați?