Orice afacere are ca principal scop profitul. E o regulă simplă a economiei de piață: VENITURI minus CHELTUIELI egal PROFIT. Dacă profitul este suficient încât să mențină firma sau compania pe piață, dar să le și ofere proprietarilor și angajaților un trai decent, totul este în regulă. Sau ar trebui să fie, într-o lume normală.
Consider, însă, că nu mai trăim de ceva vreme într-o societate normală, ci într-un sistem guvernat de capitalismul feroce al celor care consideră „profitul suficient” doar o mare slăbiciune în războiul concurențial. Așa încât asistăm la o nouă regulă după care se ghidează companiile moderne: necesitatea creșterii profitului de la an la an, sau chiar de la lună la lună.
Ceea ce înseamnă presiuni extreme, de multe ori aberante, dictate de o lăcomie relativ simplu de explicat: dorința acționarilor de a-și vedea investițiile cât mai profitabile. Este un cerc vicios, care a luat încet forma unui vârtej din ce în ce mai amețitor și care, din păcate, a ajuns să ne facă să nu mai vrem să vedem efectele sale negative.
Cel mai important ține de înlocuirea treptată a concurenței loiale și a respectului calitativ față de client cu principiul „scopul scuză mijloacele”. Care duce la privilegierea tertipurilor financiare, a marketingului exagerat și a consumării accelerate a resurselor naturale. Toate acestea având ca rezultate directe crizele financiare și adâncirea inechității sociale, devalizările și afacerile păguboase, scăderea drastică a calității produselor și, implicit, a încrederii publicului, precum și creșterea alarmantă a poluării și a riscurilor la adresa sănătății și poate chiar a existenței speciei umane.
Totul pentru că am ajuns să confundăm lumea cu un mare joc pe calculator, în care singurul obiectiv este de a acumula puncte (bani), fără a fi conștienți că nu poți da „save” și „replay” sau că epuizăm resursele care ne asigură însăși existența ori că ne dezumanizăm considerându-ne semenii doar niște piese în marele joc al consumerismului.
Aș putea să dezbat multe lucruri pe tema „scopului care scuză mijloacele”, de la practicile meschine ale unor companii care își bat joc efectiv de angajați sau de clienți („criza justifică măsurile măsurile drastice pe care le-am adoptat”) până la modul aberant în care mari corporații și guverne puternice înțeleg să sacrifice natura pe altarul afacerilor de trilioane de dolari.
Mă voi limita la a-mi exprima năduful pe subiectul ecologiei călcate în picioare cu bună știință, dar fără responsabilitate și, mai ales, fără înțelegerea pe termen lung.
Revin la ecuația de la început: VENITURI minus CHELTUIELI egal PROFIT. Cu cât veniturile sunt mai mari, iar cheltuielile mai reduse, cu atât profitul va fi mai mare. Logic. Însă cum să obții cheltuieli cât mai mici, respectiv venituri cât mai mari? Răspunsul ni-l dă globalizarea. În goana după profitabilitate, companiile caută mână de lucru din ce în ce mai ieftină, materie primă cât mai ieftină, procese de producție cât mai ieftine.
Sincer, mână de lucru mai ieftină decât sclavii nu cred că există, iar sclavagismul modern a înlocuit lanțurile și biciurile cu ratele și consumerismul acerb (dependența de lucruri de care nu ai nevoie, în traducere). Iar în curând tehnologia va face chiar și factorul uman inutil, deoarece robotica e în plin avânt, iar investiția în roboți se va amortiza mult mai eficient decât o poate face investiția în oameni.
Producerea energiei costă și ea, dar cât de mult? Ei bine, în cazul surselor regenerabile, e nevoie de o investiție serioasă la început, dar care se recuperează într-un timp rezonabil și, mai ales, fără poluare. Însă „rezonabil” nu e acceptabil dacă obiectivul este de a face profit cât mai repede. Peste noapte, dacă e posibil. Prin urmare, petrolul rămâne „aurul negru”, care le asigură câtorva un trai inimaginabil de luxos, în timp ce pe restul ne ține într-o stare de dependență continuă. Și, după cum știe orice dealer de droguri, cererea continuă pentru produs îi va crește veniturile, fără probleme. Deci și profiturile.
Dar stați, că mai există niște „avantaje” conexe neașteptate ale poluării: calitatea apei se înrăutățește, iar aerul devine și el irespirabil. Două componente esențiale pentru viață, care le-ar putea aduce profituri uriașe celor care știu să profite de oportunitate, nu? Deci ar trebui să aveți viziune și să vă pariați banii pe listarea la bursă în viitor a apei și aerului. Profituri garantate, investiție solidă!…
Vi se pare că am luat-o pe arătură? Nicidecum. Pur și simplu urmez logica societății actuale, angrenată într-un joc de Monopoly la scară globală. În care jucătorii sunt atât de absorbiți de profituri încât scapă din vedere exact esențialul: vor mai avea o lume în care să se și bucure de aceste profituri?
Până și copiii de grădiniță au ajuns să înțeleagă că devalizarea naturii și excesele consumeriste au ca rezultat afectarea iremediabilă a balanței ecosistemelor. În ritmul ăsta, lumea apocaliptică a lui „Mad Max” va deveni realitate mult mai repede decât vrem să acceptăm. În acest context, întreb și eu, ca omul: „există viață după profit?”.
Foto: Pixabay
Comentați?