Timpul petrecut pe drum de către salariați, de la un punct de întâlnire stabilit de companie către alte locații de activitate poate fi considerat timp de lucru. Curtea Europeană de Justiție (CEJ) a trasat o linie clară de demarcație între această situație și naveta obișnuită a angajaților.
Prezența de dimineață la sediu sau la centrul logistic pentru preluarea vehiculului de serviciu, deplasarea în echipă către punctele de lucru și returul din cursul serii pot fi clasificate, în cazul salariaților mobili, drept timp de lucru efectiv. Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în acest sens (Hotărârea CEJ, cauza C-110/24), dar trebuie aduse clarificări importante: decizia nu transformă automat orice drum spre serviciu în timp de lucru remunerat.
Miza procesului de la CEJ
Cazul a fost adus în instanță de angajații unei companii spaniole care își desfășurau activitatea în diverse rezervații naturale, fără a avea un loc de muncă fix sau stabil. Aceștia se reuneau la un punct de întâlnire desemnat, la o oră stabilită de angajator, fiind ulterior transportați la locurile de muncă respective. Curtea Europeană de Justiție a hotărât că atât deplasarea către și de la acest punct de întâlnire, cât și drumul spre punctele de lucru reprezintă timp de lucru în sensul Directivei UE 2003/88/CE privind organizarea timpului de lucru.
Faptul că angajatul se află sau nu la volan este irelevant. Elementul crucial este că deplasarea face parte din activitatea profesională solicitată, iar salariatul se află la dispoziția angajatorului în acest interval, neputându-și folosi timpul în scopuri personale.
Naveta obișnuită este exclusă
Cei care decid pe cont propriu, în fiecare dimineață, la ce oră și cum se deplasează de acasă la un loc de muncă fix, nu pot invoca acest precedent. Hotărârea se aplică strict angajaților fără un loc de muncă fix, a căror deplasare între un punct de pornire impus și locații de muncă variabile este dictată direct de angajator.
Prevederea vizează în mod deosebit companiile care folosesc tehnicieni de service, montatori, echipe mobile de îngrijire medicală sau muncitori pe șantiere temporare. Din moment ce punctul de întâlnire, ora de plecare și traseul sunt impuse de firmă, acest timp trebuie inclus în calculul timpului zilnic de lucru. În general, legislația de profil definește timpul de lucru ca fiind intervalul cuprins între începutul și sfârșitul programului, excluzând pauzele de odihnă.
Orele de muncă nu aduc automat salarii mai mari
Un aspect esențial este adesea omis în spațiul public: CEJ s-a pronunțat strict asupra clasificării juridice a timpului de lucru, nu și asupra remunerării acestuia. Directiva privind timpul de lucru nu reglementează dacă fiecare oră înregistrată astfel trebuie plătită suplimentar la tariful orar normal – acest aspect fiind lăsat la latitudinea contractului individual de muncă, a contractelor colective și a legislației naționale.
Impactul asupra flotelor și a logisticii
Consecințele acestei decizii nu privesc mașina de serviciu în sine, ci modul de utilizare a acesteia. Dacă angajații se reunesc dimineața într-un punct fix și transportați de acolo la diferite locații, întreaga călătorie tur-retur le reduce timpul rămas pentru activitatea efectivă din ziua respectivă. Acest lucru poate duce la atingerea mult mai rapidă a numărului maxim de ore de muncă permise și a perioadelor de odihnă obligatorii prin lege.
În special în cazul deplasărilor lungi către șantiere sau clienți, companiile ar trebui să își revizuiască urgent practicile de pontaj. Hotărârea CEJ C-110/24 nu instituie o regulă generală conform căreia „orice deplasare înseamnă timp de lucru”. Cu toate acestea, este cert un lucru: dacă transportul este o componentă a sarcinilor de muncă mobile stabilite de angajator, acesta nu mai poate fi considerat, din punct de vedere legal, o simplă perioadă de repaus sau timp liber.
CITEȘTE ȘI:
Centura Comarnic se deschide traficului rutier joi, 1 octombrie 2026
Comentați?