Stați liniștiți, nu am de gând să vorbesc despre science-fiction, ci despre science-reality. Atâta doar că voi începe de la o vorbă veche din bătrâni: „când doi se bat, al treilea câștigă”. O sintagmă pe care o aplic noilor viziuni pentru propulsia neconvențională a viitorului, care suscită o adevărată bătălie în sectorul investițiilor auto: bateriile electrice versus tehnologia fuel-cell cu hidrogen. Iar câștigătorul este… așa-numita tehnologie a bateriei lichide, Flow Cell. Cum vine asta?
”Flow Cell”. O singtagmă pe care sunt sigur că o vom auzi din ce în ce mai des în următorii ani. În mod ciudat, nici măcar nu e o idee așa de nouă, sisteme de tip baterii lichide fiind folosite deja de mai mult de un deceniu în diverse aplicații industriale.
Până nu demult, această tehnologia era fezabilă doar la scară foarte mare, iar elementele necesare presupuneau costuri uriașe. Era, practic, imposibilă integrarea tehnologiei într-un domeniu precum transporturile, pentru a asigura energia necesară autovehiculelor.
Dar cercetarea evoluează extrem de rapid în zilele noastre, iar tehnologia ”Flow Cell” a intrat pe făgașul downsizingului. Și uite așa, pe nesimțite, bateria lichidă începe să-și arate avantajele nu doar în fața motoarelor cu ardere internă și care folosesc combustibili fosili, ci și comparativ cu deja cunoscutele sisteme de propulsie alternativă.
Mai întâi, să vedem ce înseamnă mașinile electrice pe baterii, tehnologia actuală fiind cu litiu-ion. În funcționare, acestea sunt nepoluante, motoarele electrice utilizând curentul stocat în baterii. Apar niște false probleme privind poluarea conexă pentru producerea curentului electric (să ne lămurim, e mult mai puțin poluant să produci acest curent decât să folosești mașini cu motoare care ard combustibili fosili), dar și niște temeri privind obținerea litiului, în principal.
După care ne lovim de eternele probleme, cum ar fi autonomia prea redusă în percepția actuală, prețul ridicat al tehnologiei sau lipsa unei infrastructuri de alimentare. Sunt probleme care necesită niște compromisuri, iar interesele economice strâns legate de petrol le exacerbează.
Acum să trecem în tabăra susținătorilor propulsiei pe hidrogen. Care, din nou, promite emisii zero în funcționare și rezolvă problemele autonomiei și, în teorie, ale infrastructurii de alimentare. În practică, însă, un sistem de propulsie fuel-cell cu hidrogen este mai complex și mai scump decât unul electric pe baterii – adică mașina pe hidrogen e un fel de hibrid, care oricum are nevoie de motor electric și baterii, sistemul fuel-cell și rezervoarele de hidrogen fiind utilizate ca un fel de mini-uzină mobilă de producere a curentului electric.
Apoi intervine problema producerii hidrogenului, momentan nefezabilă economic decât dacă se apelează la, atenție, gaze de șist, de pildă. Ceea ce ne duce, din nou, la problema poluării conexe. Cireașa de pe tort o reprezintă costurile imense ale infrastructurii de alimentare cu hidrogen: se estimează că, pe plan mondial, ar fi nevoie de investiții de cel puțin 500 de miliarde de dolari pentru a se trece total pe alimentarea cu hidrogen, în timp ce o infrastructură de alimentare pentru mașinile electrice ar costa doar vreo 10 miliarde de dolari.
Dar de ce să faci simplu, ieftin și chiar cu premisa de a-ți produce singur curentul electric (prin panouri fotovoltaice, de exemplu) când se poate scump, complicat și privilegiezi monopolul producției și distribuției carburantului? Pentru că, să recunoaștem, momentan suntem dependenți și, practic, total controlați de resursele fosile.
Totuși, un român pe numele său Mihai Duduță a contribuit, împreună cu o echipă de la MIT, la punerea la punct a unei noi tehnologii ecologice: „semi-solid free flow”. Trebuie doar să dați un search pe google după numele compatriotului nostru și veți descoperi ideile care stau la baza bateriei lichide.
Principial, un astfel de sistem presupune două rezervoare, care conțin anoid și catoid (adică anodul și catodul dintr-o baterie obișnuită, dar în formă de suspensii lichide). Prin interacțiunea electrochimică dintre aceste lichide ecologice (formate din material activ, particule de carbon și un electrolit obținut din sare de litiu și solvenți organici) se obține curentul electric necesar motorului electric.
Alimentarea se poate face extrem de simplu, printr-o pompă în care lichidele uzate sunt înlocuite rapid cu unele proaspete, în viitoarele „benzinării”, procesul fiind similar și cam la fel de rapid cu ceea ce suntem obișnuiți acum, când alimentăm mașinile personale cu benzină sau motorină.
Iar exemplul cel mai bun că vorbim de o nouă tehnologie viabilă vine chiar din partea unei companii din micul stat Lichtenstein, nanoFlowcell AG, care în 2014 a prezentat un automobil ecologic extraordinar, Quant e-Sportlimousine, cu 4 motoare electrice totalizând 925 CP și 2.900 Nm cuplu maxim pe roată (!), demaraj 0-100 km/h în doar ,8 secunde și o autonomie de circa 600 km. Iar în martie, la Salonul Auto de la Geneva din 2015, ne-a fost prezentată varianta mai accesibilă a acestei tehnologii, înglobată în simpaticul Quantino, care anunță o autonomie de 1.000 km. Cu zero emisii!
Nu văd de ce marile companii petroliere nu ar fi interesate de această tehnologie: și-ar putea păstra monopolul pentru producerea „combustibilului” eco și asupra infrastructurii de alimentare. Iar constructorii auto ar putea implementa foarte rapid noua tehnologie pe vehicule, mai ales pe cele comeciale (care acum sunt cam toate diesel), fără a fi afectate locurile de muncă. Ba chiar și trenurile, vapoarele și avioanele pot fi adaptate rapid. Iar noi, ființele umane, am scăpa de spectrul din ce în ce mai amenințător al poluării.
Sună SF? Nu cred. Poate doar incomod pentru anumite grupuri de interese. Dar sunt sigur că orice manager de flotă cât de cât open-minded ar fi foarte interesat de acest viitor cu adevărat sustenabil. Așa că vă instig să aflați cât mai multe despre această nouă tehnologie alternativă. Curaj!
Comentați?