Patru zone de îmbunătăţit în legislaţia contractului de leasing financiar

Reglementarea extinsă şi detaliată de către legislaţia românească atrage după sine aplicabilitatea unui număr mai mare de obligaţii şi restricţii pentru entităţile care desfăşoară activităţi de leasing financiar în România, în comparaţie cu alte ţări, se arată într-o analiză realizată de societatea de avocatură Reff şi Asociaţii.
În urma unei analize comparate a anumitor aspecte cheie privind regimul juridic al contractelor de leasing financiar în România faţă de regimurile juridice ce guvernează acest aspect în alte jurisdicţii europene – Italia, Germania, Cehia, Polonia, Austria şi Franţa – au fost identificate similitudini, dar şi diferenţe importante în reglementările naţionale şi, în anumite cazuri, şi în interpretarea unor aspecte practice similare de către instanţele naţionale.

În timp ce legislaţia românească reglementează majoritatea drepturilor şi obligaţiilor locatorului şi locatarului într-o manieră imperativă, celelalte jurisdicţii asigură un cadrul legal mai flexibil, lăsând multe aspecte ale contractului de leasing să fie decise de către părţi (ex.: în Polonia, reglementarea contractului de leasing se bazează într-o măsură semnificativă pe prevederi legale dispozitive, permiţând prin urmare părţilor să-şi construiască flexibil propria relaţie juridică, pe baza libertăţii contractuale).

Multe dintre restricţiile legale apar ca urmare a aplicabilităţii normelor de reglementare a instituţiilor financiare nebancare, astfel de norme reglementând numeroase obligaţii sau cerinţe de raportare, în special pentru acele instituţii financiare nebancare înregistrate în Registrul Special al Băncii Naţionale a României. Ca atare, o societate de leasing ar trebui să-şi creeze propriul set de norme interne pentru a respecta obligaţiile de informare faţă de Banca Naţională, ceea ce uneori poate avea ca rezultat interferenţe semnificative ale autorităţii publice în conducerea societăţii.

Mai mult, Banca Naţională a României are dreptul de a verifica în orice moment normele interne şi de a-şi impune amendamentele pentru o obliga societatea de leasing să implementeze măsurile considerate mai prudente de Banca Naţională.

În alte jurisdicţii, cum ar fi Polonia sau Austria, astfel de cerinţe nu există. Mai mult, chiar şi în alte jurisdicţii unde leasingul financiar este calificat drept o activitate financiară/de credit, obligaţiile de raportare catre băncile naţionale sunt limitate, fiind păstrate la minimum şi privind în principal obligaţiile de a respecta prevederile de interes public ale procedurilor de prevenire a spălării de bani şi de cunoaştere a clientelei.

Absenţa definiţiei din legislaţia românească a activităţilor de creditare cu ”titlu profesional”

Trebuie menţionat că legislaţia românească nu prevede o definiţie clară a ceea ce trebuie înţeles prin desfăşurarea unei activităţi cu ”titlu profesional”, ci doar anumite criterii, prezentate în manieră neexhaustivă, o astfel de reglementare lăsând loc de interpretare şi de evaluare discreţtionară de către BNR.

Prin urmare, în lipsa unei definiţii clare, este discutabil şi trebuie evaluat de la caz la caz, dacă o entitate care desfăşoară ocazional anumite activităţi ce pot fi calificate drept leasing financiar ar trebui să obţină autorizaţie în acest scop de la BNR. Absenţa unei definiţii clare sau a unui set clar de criterii poate duce în practică la abordări inconsecvente pentru cazuri similare. Mai mult, chiar şi în cazul activităţilor intra-grup, societăţile trebuie să ceară un aviz de la BNR prin care aceasta din urmă să stabilească că o activitate efectuată pentru entităţi afiliate nu este o activitate desfăşurată cu ”titlu profesional”. Având în vedere cele de mai sus, este recomandabilă o clarificare în legislaţie pe viitor.

Datoria locatorului privind amenzile primite de locatar/terţe părţi pentru încălcarea cu vehiculul închiriat a normelor privind circulaţia pe drumurile publice sau a altor norme înrudite

Conform prevederilor legale imperative din România, locatorul, în calitatea sa de proprietar al unui vehicul, este responsabil pentru încheierea unei poliţe de asigurare de răspundere civilă auto.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine aplicabilitatea unor amenzi. Există jurisdicţii (ex.: Italia), în care se prevede ca locatarul şi locatorul răspund solidar pentru astfel de amenzi şi, deşi este posibilă obligarea locatorului la plata amenzilor, acesta are dreptul de a-şi recupera sumele plătite de la locatar.

Trebuie reţinut de asemenea că există alte prevederi legale în legislaţia românească necorelate cu normele de leasing financiar. De exemplu, în ceea ce priveşte rovinieta pentru utilizarea drumurilor naţionale din România, sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei de plată a unei asemenea taxe revine în general ”utilizatorilor” de vehicule, fie proprietarului, fie utilizatorului de drept al vehiculului.

Este recomandabilă existenţa unei reguli speciale în legislaţia de leasing financiar care să stipuleze în mod clar că, în cazul în care vehiculul este utilizat de un utilizator legal, de exemplu locatarul, răspunderea pentru nerespectarea acestei obligaţii de plată ar trebui să aparţină celui din urmă şi nu locatorului, care nu este cel care utilizează efectiv vehiculul pe drumurile naţionale din România.

Accesul la informaţiile privind comportamentul contractual al locatarului

Nu există o practică uniformă în jurisdicţiile analizate cu privire la existenţa unei baze de date a activelor în leasing oficial/privat, care să ofere posibilitatea urmăririi comportamentului de plată al locatarilor şi a activului închiriat.

În România, există anumite baze de date disponibile pentru căutarea de informaţii privind comportamentul locatarilor, cum ar fi baza de date a Biroului de Credite sau Registrului Central de Credite.

În ceea ce priveşte Biroul de Credite, nu există nicio recunoaştere legală a dreptului unei instituţii financiare nebancare de a fi admisă ca participant. Prin urmare, în cazul refuzului Biroului de Credite de a accepta cererea instituţiei financiare nebancare de a deveni participant (refuz care poate fi arbitrar), aceasta din urmă nu va avea acces la informaţiile privind comportamentul de plată al locatarilor.

În ceea ce priveşte Registrul Central de Credite, aceasta baza de date privată stochează şi oferă informaţii doar de la şi către instituţiile financiare nebancare înregistrate în Registrul Special al IFN-urilor. Un IFN nu se poate înregistra însă în Registrul Special la data înfiinţării, ci numai după îndeplinirea anumitor criterii timp de trei perioade consecutive de raportare trimestrială. Prin urmare, până la acel moment, un IFN nu are acces la nici un fel de informaţii din partea Registrului Central de Credite cu privire la comportamentul de plată al locatarilor.

Dreptul instanţei de a descreşte ratele de leasing/alte datorii stabilite prin contractul de leasing

În toate jurisdicţiile analizate, locatorul are dreptul de a obţine daune-interese în cazul neîndeplinirii de către locatar a obligaţiilor sale contractuale.

Trebuie observat ca obţinerea unor astfel de daune-interese nu îl împiedică pe locator să reintre şi în posesia activului.

Dreptul unei instanţe de judecată de a descreşte drepturile contractuale ale locatorului de a obţine daune-interese diferă semnificativ de la o jurisdicţie la alta. Ca atare, în timp ce legislaţiile din România, Italia şi Franţa permit posibilitatea instanţelor de a interveni în contractul dintre părţi şi de a modifica datoriile locatarului, instanţele din Austria pot decide doar cu privire la nivelul daunelor-interese stabilite contractual ca fiind plătibile de către locatar, fără posibilitatea de a reduce ratele de leasing; în Polonia, deşi este teoretic posibil, nu a existat nici un caz în care instanţa să fi modificat ratele de leasing/daunele interese plătibile de către locatar. La polul opus, în Germania şi Cehia, instanţele nu pot interveni în contractul dintre părţi pentru a modifica intenţia liber exprimată a acestora la semnarea contractului.

Conform unui proces recent din Cehia, dacă contractul de leasing este reziliat din cauza locatarului înainte de expirare, locatorul are dreptul de a cere plata tuturor ratelor de leasing rămase de plată. Presupunând că în contractul de leasing se prevede dreptul locatorului de a-şi recupera de la locatar toate sumele la care ar fi avut dreptul în cazul în care contractul ar fi fost executat până la sfârşitul duratei sale (ex.: toată dobânda până la sfârşitul perioadei de leasing convenite), o astfel de clauză de penalizare ar fi aplicabilă. Dreptul instanţelor de a descreşte suma daunelor-interese reglementate contractual de către părţi printr-un contract a fost recunoscut în mod expres în România. Având însă în vedere practica inconsecventă a instanţelor româneşti cu privire la interpretarea şi aplicarea clauzei de daune-interese dintr-un contract de leasing, ar fi recomandabilă o clarificare a legislaţiei în această privinţă, pentru a evita pe viitor soluţii diferite ale instanţelor de judecată în cazuri similare.

Cu privire la cele de mai sus, trebuie de asemenea reţinut cazul altor jurisdicţii, de exemplu Republica Cehă, unde instanţele de judecată nu pot interveni în contractul dintre părţi pentru a modifica intenţia lor liber consimţită.

Despre Reff şi Asociaţii

Cu o echipă de peste 40 de avocaţi, societatea de avocatură Reff şi Asociaţii este recunoscută pe plan local şi internaţional pentru calitatea serviciilor şi capacitatea de a furniza soluţii pentru probleme juridice complexe. Firma acordă în fiecare an asistenţă în operaţiuni de peste 1 miliard de euro/an, fiind recomandată de directoare juridice internaţionale, precum Legal 500, Chambers and Partners şi IFLR 1000.

Ediţia 2013 “Legal 500 Europa, Orientul Mijlociu şi Africa” clasează Reff şi Asociaţii printre cele mai mari firme de avocatură şi îi recomandă, în special, pe avocaţii săi pentru expertiza lor în banking&finance, pieţe de capital, corporate, fuziuni&achiziţii şi tranzacţii imobiliare. Reff şi Asociaţii este membră Deloitte Legal, o reţea juridică care colaborează cu Deloitte peste tot în lume, fiind integrată în practica multi-disciplinară a consultanţilor Deloitte.